Parenting

Cum ne iubesc copiii…

Întotdeauna îmi ziceau ai mei: “Așa cum o mamă își iubește copilul, nu iubește nimeni nimic”. Cumva am crezut-o întotdeauna, gândindu-mă că e natural, ca părinții să-și iubească mai mult copiii, decât invers.

Intre timp am acumulat ceva experientă în cadrul DGASPC-ului (Direcția Generala de Asistență Socială și Protecția Copilului), am devenit mama și as zice: Nu. Nimeni nu iubește nimic pe lumea asta mai tare, decât un copil își iubește părintele!

Să luăm spre exemplu, modul în care ne raportăm ca părinți la copii și felul în care se raportează copiii la noi. Părinții vorbesc despre copii: “Acesta este băiatul MEU/fetita MEA”. Genul acesta de raportare, este universal și exprimă o proprietate: copilul este al meu, îmi aparține. Așadar copilul poate fi ceva pe care îl ai sau nu; zicalele (ce-i drept complet nelalocul lor): “Eu te-am făcut, eu te omor” și faptul ca adesea, atunci când copilul este cuminte este al nostru (fiu-meu e premiant), iar când nu, este al celuilalt părinte (fiu-tău iar s-a bătut la scoală!), nu sunt deloc întâmplatoare.

Pentru copii însă, mai ales când sunt mici, părintele face parte din propria identitate. Cum întrebăm copiii micuți: “Băiețel, al cui ești tu?” – “Sunt a lui mama și a lui tata!”. Pentru copil părintele este totul, în afara părintelui copilul nu-și poate înțelege existența, pentru că supraviețuirea lui, este complet dependentă de bunăvoință părintelui. Există teorii, care speculează că iubirea față de părinti, pune bazele credinței în Dumnezeu, pentru că părintele în mica copilărie, are toate atributele dumnezeului în care ajungem să credem (sau nu) mai târziu.

Ca adult lucrurile nu se schimbă enorm, părinții au investit emoțional în copil, își doresc ca acestuia să-i fie bine, își doresc ca eforturile lor sa dea roade și copilul să-i facă mândri. Doar se și zice: “Sunt mândru de tine. Bravo!”. Adică ai performat conform așteptărilor mele. Succesul tău este automat și al meu, pentru că am știut să te cresc.

Copilul însă, chiar și matur simte nevoia aprobării parentale. Câte căsnicii nu au probleme, pentru că mama soacră nu e tocmai cel mai mare fan al norei? Câți copii nu aleg o anume facultate/carieră, pentru că așa le-a spus tata? Pană la urmă, supraviețuirea nostră ca specie, se bazează pe nevoia copilului de a-i face pe plac părintelui. Dacă tata zice să nu sari în apă, este important să asculți, pentru că altfel te îneci. Această dinamică dintre părinte și copil se păstrează pe parcursul întregii vieți.

Când lucram la DGASPC, mă tulburam mereu, atunci când unul dintre copiii abandonați de către părinti, afla că îi vine mama în vizită. Deși mulți fuseseră neglijați, umiliți, bătuți până la sânge, arși cu țigara și câte și mai câte de către părinți, în momentul în care aflau ca vine unul dintre ei în vizită (veneau de obicei odată pe an), nu mai știau ce să facă de bucurie și entuziasm. În ciuda experiențelor trecute, le vedeai în ochi speranța, că poate acum va fi bine, poate mă va lua înapoi, poate de data aceasta mă va iubi. Mi se rupe sufletul și acum, când îmi amintesc de ei. Privirea din ochi lor, când vedeau ca deși au stat cuminți, s-au îmbrăcat frumos, au făcut baie și s-au pieptănat, și-au tăiat unghiuțele, și-au frecat papucii, au făcut tot ce le-a stat în putință ca să fie dincolo de orice reproș, părintele tot nu i-a vrut, este ceva ce nu pot reda în cuvinte, ceva ce te marchează pentru totdeauna.

De aceea dragi părinți: iubiți-vă copiii când sunt cuminți și iubiții și mai mult când sunt obraznici. Lăsați-i să fie ai voștri mereu, cu bune si cu rele. Ei nu cunosc altă lume în afara vostră. Voi sunteți TOTUL pentru ei – iar cum arată totul lor, depinde de voi.

Bianca
Psiholog cu formare în Analiză Tranzacțională, Director General la o multinațională. Mamă de Tudor și soția celui mai bun prieten al meu.